I feel a bizarre joy when I find such a landscape, like this on the river’s bank, nearly 200 meters from the urban settlements. am I the only one who would like to see the world burning?
there, I said it! I hope that everything will fall apart and the very core of the society will vanish. I shall feel no remorse when all this paradigm (political, religious and economical) will be forgot.
If the God we know is the same God from the Old Book, we must remember he brought destruction upon His people for a lot less.
on the other hand, almost all the bad things that we experience are caused solely by us. why all this madness? what’s the purpose?
and when will it end? violently.
oamenii ăştia s-au săturat. subscriu.
desigur, s-ar putea spune că lipsesc nişte alternative viabile, dar .. câte un pas, pe rând.. sunt convins că tot al patrulea român are nişte soluţii. aşa că, ce mai aşteptăm? să vină din nou iarna, cu un decembrie primăvăratec? în acel moment chiar că nu vom mai avea nimic de pierdut. acum, cel puţin, se pot găsi resorturi legale, constituţionale. de ce este nevoie de această mutare radicală?
“Art. 1.
Prin siguranţa naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.
Art. 2.
Siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1.
Cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale. ”
Adică e de datoria noastră să reparăm răul făcut atunci când preşedintele/guvernul/întreaga clasă politică uită de faptul că trebuie să ne servească, nu să ne conducă.
M-a prins „lansarea” la ceas de seară, cu Katiuşa în braţe.
Prima impresie a fost aceea că s-au întors printre noi lăutarii interbelici. Sound-ul place, e de vânt uscat prin iarbă, de Gara de Nord şi Lipscani, de pământ negru din malul Mureşului, animat de beat-uri grele, într-un joc de retrofuturism mioritic.
Uite, Bean a ridicat (şi, în acelaşi timp, a rezolvat) o problemă de cursivitate. Folclorul românesc se panicase de ceva vreme. „Moştenitorii” interpretează – într-un mod atletic şi profesionist – însă la departamentul „creaţie” stăteam ceva mai prost decât străbunii noştri. Să zicem că e de vină faptul că noi trăim azi cu medii care ne distrag, însă realitatea este că n-aş fi putut numi un tânăr care azi compune doine, spre exemplu. Până la Subcarpaţi, situaţia arăta în felul următor: se interpretează în felurite moduri ceea ce s-a cântat de sute de ani sau se culeg exponate rarisime ale folclorului, aşa cum procedează Grigore Leşe.
Thinking outside the box. Va deveni exemplul clasic.
Personal, nu cred că vreunul dintre aceşti interpreţi-compozitori-culegători ar fi putut ridica Subcarpaţii.
Albumul este un manifest al noii generaţii: avem şi noi rădăcini, dar ni le spunem pe alte limbi. Dacă am putea, le-am spune pe limba dacilor, dar aceea nu a mai ajuns până la noi. Dar e rândul nostru să formăm rădăcini. Avem oportunitatea să cunoaştem mai multe faţete ale acestei lumi decât au cunoscut părinţii noştri şi le putem percepe cu mai multă luciditate. Vrem să fie rândul nostru!
Felicitări, Bean, sper să te audă şi să te asculte ţara! Cu bucurie în boxe îţi transmit că a meritat munca şi îmi face deosebită plăcere să aud 2xRefren cu Mara.
Se aminteşte undeva de Goran Bregovic, însă, dacă m-aş gândi cu ce „aduce” – ca şi substanţă, nu ca şi formă – aş zice Bucium, Inlakesh, Congotronics şi chiar proiectul No Quarters.
we are all like the four blindmen and the elephant. they come across and one blind man grabs the trunk and says “an elephant is very much like a snake!”
the second blind man grabs the elephant by the ear and says “oh, you are wrong, the elephant is very much like a leaf, you are sadly mistaking!”
the next blind man grabs the elephant by the leg an says “you are both crazy, an elephant is like a tree!”
and the fourth grabs the elephant by the tail and says “you are wrong, infidels, I must kill you all! an elephant is like a rope”
prima piesă scoasă la lumina zilei, primul videoclip
felicitări, Bean! (pentru toate cele)
“pelinel cu strop de rouă,
când a fost la ‘89,
nu au mai putut răbda
haiducii-au umplut strada”
Ştiu, nu e frumos să scoţi din context. Ştiu, “înainte sa dai play, trebuie să ştii că albumul nu e despre teritorialism şi nici despre protocronism, cu toate că sunt folosite elemente folclorice tradiţionale româneşti. Albumul este despre un tânăr român care a găsit un izvor de energie pozitivă în această muzică, un izvor de energie ce ne poate da un ţel comun, respectiv o conştiinţă comună. şi suntem în momentul şi în ţara în care este nevoie disperată de un punct comun între oameni. Şi niciun politician, niciun erou naţional (fals sau adevarat), niciun om de istorie nu o să poată să spună mai bine decât muzica asta ce e România.”
Dar, dragă Bean, chiar dacă mi-ai dat din bucătărie că albumul o să fie chill şi nu are treabă cu naţionalismul, ci cu muzica, “Când a fost la ‘89″ trebuie scoasă din context. Are potenţialul să devină exact ceea ce au nevoie românii acum. Mesajul e prea puternic pentru a fi ignorat. Cum spunea unul dintre fani, o să lovească în generaţia a doua, cei care au înţeles ce s-a întâmplat acolo. Uimitor, noi aveam 4-5 ani pe-atunci, dar simţim unele lucruri legate de Revoluţie şi, mai ales, Mineriade, mai intens decât părinţii noştri. Au trecut douăzeci şi pe mulţi dintre noi “ne trece” nevoia să umplem străzile. Haiduceşte. Din nou.
Este o piesă care apare exact atunci când a apărut nevoia de ea. Tu, probabil, nu ai ştiut atunci când ardeai doina urbană şi te minunai ce trip are, dar ai scos ceva cu veleităţi de imn naţional. Il pueblo no deja!
Ţi-am înţeles discursul artistic, ai vrut pur şi simplu să cânţi, observând o pauză nefirească în folclorul românesc. Asta mi-a plăcut cel mai mult, faptul că nu ai “prelucrat”, ci ai creat ceva nou în muzica românească. În ciuda a ceea ce ţi-ai dorit, ai reuşit să accesezi nişte frecvenţe periculoase pentru paradigma în care ne scăldăm. E o doină ce arde adânc.
Nu zic nimic acum, dar Subcarpaţi ar putea fi un mindfuck. Sau albumul următor.
un nou protest. şi acesta acaparat de către PSD, deşi este al cetăţenilor, nu al unui partid.
trăim, totuşi, într-o ţară ciudată. fiind programat la 18.00, la 18.04 eram vreo şase oameni în faţa prefecturii, moment în care au venit două maşini de jandarmi şi au parcat pe locurile consiliului. zic, mai două dintr-astea şi nu mai avem unde protesta. s-au simţit totuşi şi au degajat parcarea la scurt timp după. apoi au venit pesedeii. au aruncat nişte bănuţi şi au deschis umbrele roşii (ce noroc că ploua mărunt). ca să ştie lumea că ei nu ar fi furat din avutul statului. m-au frapat trecătorii ce au refuzat să se alăture protestului (de frică, de jenă, de prea mult bine?) şi jandarmii ce credeau că prefectura nu e a cetăţenilor. a, şi băieţaşii de la secţia 1, care musai au legitimat pe câţiva dintre protestatari. care legitimare ar trebui să se întâmple doar dacă şi în condiţiile
din nou asumarea răspunderii? adică ce? sau, dacă tot v-aţi asumat răspunderea pe pachetele de legi de până acum (iar, după mitingul de azi, pe “măsurile de austeritate”) ar fi cazul să fiţi traşi la răspundere, nu?
am mai întrebat lucrurile astea: cum funcţionează asumarea răspunderii şi de ce nu este lăsat parlamentul să-şi facă treaba? de ce soluţia excepţională de bypass devine regulă?
ieri îmi doream, în naivitatea mea, să fiu şi eu în Piaţa Victoriei. mă bucur că nu am fost. aş fi participat la un eveniment manelistic din toate punctele de vedere şi mi-ar fi lăsat un gust mai amar decât acum. singura diferenţă dintre mitingul de azi şi conglomeratele portocalii de acum trei ani este că acesta a fost anti-băsescu, iar acelea – pro-băsescu. sunt convins că majoritatea participanţilor au fost aceiaşi.
cu mâhnire constat că românii nu se mai pricep nici la proteste. Piaţa Victoriei nu va fi niciodată Piaţa Universităţii. nu cu aceste “feţe patibulare” făcând dansul pinguino-sărăciei. am urmărit evenimentele cu un profund dezgust faţă de tot. românii s-au lăsat prea uşor dezbinaţi şi aruncaţi unii împotriva altora. chiar mai uşor decât la alegeri.
“ziua voi practica medicina şi noaptea prostituţia?” aşa ar trebui să arate salarizarea medicilor rezidenţi. este oricum, mai puţin decât merită. acum, tăiaţi un sfert şi gândiţi-vă că aceşti oameni salvează vieţi de banii ăştia.
